Low battery

M-am uitat în oglindă și am zâmbit. Inițial am crezut că îl văd pe Casper, dar apoi mi-am dat seama că sunt eu.

Nu înțeleg cum de pilulele astea în toate culorile (vitamine, calciu) de le iau în fiecare zi nu reușesc să îmi coloreze fața câtuși de puțin.

M-am chinuit mereu să țin cură de slăbire. Un fotbal, un tenis, o plimbare. O ciorbă de varză, o salată, niște fructe. Greu vedeam rezultate. Îmi plăcea să mănânc. Mâncam alături de colegii de la serviciu, iar apoi cu prietenele, doar nu era să le las singure. Acum nici măcar kilogramele nu mai vor să stea cu/pe mine.

Ce-i cu contrastul ăsta?

Mă simt ca un sportiv de performanță la pensie. Cât era ziua de lungă aveam antrenamente ca să câștig o competiție. Munceam, lucram și eram gata să concurez. Aveam adrenalină. Nu aveam viață personală, dar mi-o doream pentru că îi vedeam pe alții cât de fericiți sunt.

Și-am zis să las competiile de-o parte, să mă apuc să clădesc ceva, o casă. M-am înfipt ca un începător în niște materiale de constucție, care cu primele frustrări ale vremii s-au clătinat mai tare decât Turnul din Pisa. Ori mie nu-mi plac dărâmăturile. Mă tot uit cum se apleacă pe zi ce trece cu o viteză fulgerătoare și mă gândesc să mă mut într-un cort. Așa măcar nu mai am așteptări.

Eu nu mă număr printre oamenii ăia care admiră clădirile aplecate și mă gândesc oau, dar ce bine rezistă în stadiul ăsta de câțiva ani. Ce frumos! Nu vreau să-mi fie casa precum un muzeu, sau Turnul din Pisa. Nu doresc admirație pentru curajul de a sta într-o casă care la un cutremur s-ar prăbuși pe mine. Nu vreau să rămân legată acolo doar pentru că într-un moment de slăbiciune psihică sau într-unul în care mi-am uitat ochelarii acasă, am investit TOT.

Nu sunt așa. O să mă arunc cu un tupeu nesimțit într-o luptă. Am să mă uit cu un zâmbet ironic (mai mult amar) cum se duce pe râpă investiția mea. Dar nu am să-mi pierd speranța. Câtă vreme va bate inima asta defectă în pieptul meu nu o să mă las. Dacă aș vrea să-mi zic în gând Doamne ce îngrozitor, cum s-a distrus totul am să-mi aduc aminte că la fel ziceam și când eram mică despre castelele de nisip. Dar că a doua zi construiam unele și mai frumoase. Și mai elaborate. Hai că știu, o casă nu poate fi comparata cu un castel de nisip, dar este foarte sănătos când gândești așa. Cel puțin pentru mine.

Păi de ce m-aș plafona într-o construcție instabilă? Nu e Pămîntul asta destul de mare? Nu am bani de bilet să călătoresc? Care-i problema? Mă rostogolesc, doar e rotund, nu? Și tot ajung undeva. Nu am să stau în dărâmături. 

Am să scormonesc în fiecare colț, fiecare tufiș, mare, ocean strigând fericireeeee unde ești fată, noroculeeeee unde stai ascuns mă? Și dacă se încăpățânează să fugă din calea mea, am să revin la antrenamentele de performanță. Zilnice. Istovitoare. Și tot am să găsesc. Iar dacă toată viața o să fie așa, iar la bătrânețe am să constat că cineva le-a găsit și, și le-a însușit deși numele meu era inscripționat acolo, mă resemnez. Pentru că știu că atunci când voi închide ochii pe veci am să am un zâmbet larg pe buze. Mie mi se vor derula imagini cu locuri, oameni, întâmplări din viața mea. Ăstea vor fi bogățiile mele. Luptele duse din care chiar dacă nu am luat medalii mereu, măcar am auzit niște aplauze din public pentru mișcările mele. Iar restul, iubitori de clădiri înclinate, vor vărsa lacrimi că nu au trăit cu adevărat. Că în loc să lupte, să fugă din calea distrugerii s-au încăpățânat să și planteze pe lângă casă. Pomi, flori, ce totul a fost udat cu alte lacrimi. Iar acum că se duc într-o altă lume au sufletul amărât că nu are cui să-i lase în grijă. Deci, eu nu sunt așa.

Viața este ca și hârtia igienică. Lungă și folositoare. Dar nu vreau să mă șterg la fund cu ea dintr-o dată, poate e d-aia cu straturi multe și mă ține mult.

Acum sunt pe low battery. Încă îmi caut încărcătorul. Știu că e vina mea. Dar nu mă agit. Îl voi găsi.

 

 

 

• Posted in: Viata mea de blonda :)