4 ani. Și ziua Recunoștinței

Mi-am făcut un plan cu niște reguli după care să acționez. Și sper să nu îmi vină în minte cuvintele profei de drept constituțional, dragii mei, regulile au fost făcute pentru a fi încălcate, ca să mă abat de la plan.

M-am decis ca de fiecare dată când mă mai apucă stările alea de nemulțumire să-mi aduc aminte de clipele frumoase, după deviza nu plânge că s-a terminat, zâmbește că a fost.

Azi mi-am dat seama că sunt norocoasă. Am câștigat la loto. Experiență.

Am constatat, încă o dată că relațiile sufletești sunt cele mai de preț. Dacă știi în cine și cum să investești sentimente culegi numai bucurii. Dacă ar fi existat vreo școală de prietenie aș fi fost prima cu diploma în mână, asta mulțumită prietenilor mei. Ei au fost casa mea, familia mea. Ei m-au învățat tot ce trebuie să știu pentru a lua examenele.

Mi s-a întâmplat să dau lecții de viață, dar mai adesea s-a întâmplat ca eu să fiu cea care le primesc. Iar astfel de oameni m-au făcut puternică. Nu vă gândiți acum că ridic 20 de kile cu o mână. Dar în atâția ani am învățat că dacă ei îmi spun că totul va fi bine, înseamnă că așa va fi.

Că o fi fost vorba despre chimie sau nu, cert este că măcar pe un plan am reușit. Prietenie.

Adevărații mei prieteni au crescut cu mine. Fizic/psihic. Atunci când am făcut vreo greșeală în viață nu s-au grăbit să mă judece, ci să mă ajute. Când mă sunau și le ziceam că sunt…bine știau că trebuie să vină la mine cu șervețele și îmbrăcați în bluze pufoase ca să stau confortabil în brațele lor. Atunci când eram tristă  și le spuneam că mă duc să mă plimb prin parc să mă reculeg ei își puneau șepci pe cap,  și mă urmăreau fără ca eu să știu.

Când plecam în fiecare an din țară pentru câteva luni ei mă așteptau neschimbați. Noroc că făceau duș, lol. Mă certau că am plecat și mă strângeau în brațe de parcă înviasem din morți.

Noi nu ne duceam la coafor, ci aveam o deosebită plăcere să ne vopsim una pe alta, să ne tundem, să ne epilăm sau să ne facem unghiile. Ne marcam una pe cealaltă. Când eram răcită nu le interesa că iubiții lor nu mai pot veni în cameră din cauza mirosului de carmol.

Ne mințeam părinții că Ovidiu este un profesor de al nostru și că ne este mentor, iar ei nu știau că ne refeream la Lacrima lui Ovidiu. Ne sunam noaptea și ne provocam să mergem așa în pijamale și nemachiate în club. Așa am ajuns eu prima dată în Fire printre rockeri, în niște pijamale bleu și părul în toată spelndoarea lui creață. Lipseam de la muncă atunci când vreunul dintre noi era deprimat(ă) și făceam orice tertipuri pentru a ne bine-dispune.

Sau dacă orele suplimentare de la locul de muncă nu se pupau cu orele la care noi ne întâlneam în pizzeria din cartier, această problemă se rezolva imediat. Mă sunau pe fix la muncă știind că va răspunde secretara cea cu gura mare și urlau în telefon aloooo ziceți-i doamnă Claudiei să vină acasă că are inundație!! Iar când secretara îmi transmitea sefii auzeau și mă lăsau să plec. Iar în timp ce îmi dădeam duhul alergând să prind primul metrou, prietenii mă anunțau printr-un sms că berea e rece pe masă și mă așteaptă.

Totuși, ce m-a înduioșat pe mine cel mai mult a fost faptul că de multe ori ei îmi ștergeau lacrimi mute. Când nu vroiam să vorbesc despre motivul pentru care plâng, aveau ei grijă să îmi spună că totul o să fie bine. Nu contează ce s-a întâmplat. Sau chiar dacă eu le trimiteam emoticoane cu râsete ei mă simțeau că nu sunt bine. Și mă ascultau…

Ăștia sunt prietenii mei adevărați. Și mă mândresc cu ei. Dar mai ales le mulțumesc că m-au primit în viețile lor.

Din păcate, astăzi se împlinesc 4 ani de când unul dintre prietenii mei din copilărie s-a sinucis. Și simt cu aceeași intensitate durerea și ciuda de atunci. Gestul lui a distrus și marcat multe vieți. Dacă ar fi știut el ce impact a avut moartea sa în viețile celor din jur…acum ar fi mâncat numai produse naturiste ca să nu se îmbolnăvească vreodată, ar fi mers pe jos ca să nu aibe vreun accident…să fie cât mai prezent…AICI. Am văzut o iubită care își strângea rochia de mireasă la piept urlând de durere. Am văzut o mamă, care era odată fericită, iar acum își pierduse mințile. Mă ruga să-l scuz pe Dani că e vânat la față din cauza frigului. Nu din cauza morții. Un tată care atunci când coșciugul a fost băgat în pământ s-a aruncat în groapă după el. A lăsat niște răni adânci în inimile noastre. Dar nici noi nu vrem să facem vreo operație estetică să le înlăturăm, ci o să-l plângem în continuare ca el, oriunde este acum să ne vadă halul în care ne-a sluțit sufletele și să sufere pentru ce ne-a făcut.

Dar mai este și Ciprian. Moartea lui m-a educat să fiu recunoscătoare pentru orice minut din viață. Să iau fiecare clipă de bucurie sau tristețe ca atare și să mă uit încrezătoare către viitor. Cu două săptămâni înainte să moară toată gașca eram la munte. Știam că ține la noua lui skoda ca la ochii din cap, dar chiar și așa noi, fetele i-am tunat-o cum era tradiția noastră cu hârtie igienică și altele. Mă așteptam să mă alerge cu toporul, dar el râdea. Mi-a povestit cât de recunoscător este că s-a trezit din comă în urmă cu câteva luni, când doctorii nici nu mai sperau. Și că de acum nu o să-l mai intereseze lucruri mărunte. Că el este mulțumit că mai are o șansă la viață. Două săptămâni mai târziu a murit.

Prețuiți fiecare moment alături de cei dragi. Mai ales, fiți recunoascători că au existat sau există încă în viețile voastre. Ascultați cu atenție ce au de zis, nu veți știi niciodată când va fi pentru ultima dată.

Some people feel the rain, others just get wet . Tu din ce categorie faci parte?

 

• Posted in: Viata mea de blonda :)