Low battery
M-am uitat în oglindă și am zâmbit. Inițial am crezut că îl văd pe Casper, dar apoi mi-am dat seama că sunt eu.
Nu înțeleg cum de pilulele astea în toate culorile (vitamine, calciu) de le iau în fiecare zi nu reușesc să îmi coloreze fața câtuși de puțin.
M-am chinuit mereu să țin cură de slăbire. Un fotbal, un tenis, o plimbare. O ciorbă de varză, o salată, niște fructe. Greu vedeam rezultate. Îmi plăcea să mănânc. Mâncam alături de colegii de la serviciu, iar apoi cu prietenele, doar nu era să le las singure. Acum nici măcar kilogramele nu mai vor să stea cu/pe mine.
Ce-i cu contrastul ăsta?
Mă simt ca un sportiv de performanță la pensie. Cât era ziua de lungă aveam antrenamente ca să câștig o competiție. Munceam, lucram și eram gata să concurez. Aveam adrenalină. Nu aveam viață personală, dar mi-o doream pentru că îi vedeam pe alții cât de fericiți sunt.
Și-am zis să las competiile de-o parte, să mă apuc să clădesc ceva, o casă. M-am înfipt ca un începător în niște materiale de constucție, care cu primele frustrări ale vremii s-au clătinat mai tare decât Turnul din Pisa. Ori mie nu-mi plac dărâmăturile. Mă tot uit cum se apleacă pe zi ce trece cu o viteză fulgerătoare și mă gândesc să mă mut într-un cort. Așa măcar nu mai am așteptări.
Eu nu mă număr printre oamenii ăia care admiră clădirile aplecate și mă gândesc oau, dar ce bine rezistă în stadiul ăsta de câțiva ani. Ce frumos! Nu vreau să-mi fie casa precum un muzeu, sau Turnul din Pisa. Nu doresc admirație pentru curajul de a sta într-o casă care la un cutremur s-ar prăbuși pe mine. Nu vreau să rămân legată acolo doar pentru că într-un moment de slăbiciune psihică sau într-unul în care mi-am uitat ochelarii acasă, am investit TOT.
Nu sunt așa. O să mă arunc cu un tupeu nesimțit într-o luptă. Am să mă uit cu un zâmbet ironic (mai mult amar) cum se duce pe râpă investiția mea. Dar nu am să-mi pierd speranța. Câtă vreme va bate inima asta defectă în pieptul meu nu o să mă las. Dacă aș vrea să-mi zic în gând Doamne ce îngrozitor, cum s-a distrus totul am să-mi aduc aminte că la fel ziceam și când eram mică despre castelele de nisip. Dar că a doua zi construiam unele și mai frumoase. Și mai elaborate. Hai că știu, o casă nu poate fi comparata cu un castel de nisip, dar este foarte sănătos când gândești așa. Cel puțin pentru mine.
Păi de ce m-aș plafona într-o construcție instabilă? Nu e Pămîntul asta destul de mare? Nu am bani de bilet să călătoresc? Care-i problema? Mă rostogolesc, doar e rotund, nu? Și tot ajung undeva. Nu am să stau în dărâmături.
Am să scormonesc în fiecare colț, fiecare tufiș, mare, ocean strigând fericireeeee unde ești fată, noroculeeeee unde stai ascuns mă? Și dacă se încăpățânează să fugă din calea mea, am să revin la antrenamentele de performanță. Zilnice. Istovitoare. Și tot am să găsesc. Iar dacă toată viața o să fie așa, iar la bătrânețe am să constat că cineva le-a găsit și, și le-a însușit deși numele meu era inscripționat acolo, mă resemnez. Pentru că știu că atunci când voi închide ochii pe veci am să am un zâmbet larg pe buze. Mie mi se vor derula imagini cu locuri, oameni, întâmplări din viața mea. Ăstea vor fi bogățiile mele. Luptele duse din care chiar dacă nu am luat medalii mereu, măcar am auzit niște aplauze din public pentru mișcările mele. Iar restul, iubitori de clădiri înclinate, vor vărsa lacrimi că nu au trăit cu adevărat. Că în loc să lupte, să fugă din calea distrugerii s-au încăpățânat să și planteze pe lângă casă. Pomi, flori, ce totul a fost udat cu alte lacrimi. Iar acum că se duc într-o altă lume au sufletul amărât că nu are cui să-i lase în grijă. Deci, eu nu sunt așa.
Viața este ca și hârtia igienică. Lungă și folositoare. Dar nu vreau să mă șterg la fund cu ea dintr-o dată, poate e d-aia cu straturi multe și mă ține mult.
Acum sunt pe low battery. Încă îmi caut încărcătorul. Știu că e vina mea. Dar nu mă agit. Îl voi găsi.
Să “ne râdem” un pic. Mai mult
Curioșii mor repede. Dar nu și proști. Așa că ieri am decis să mă uit, din nou la termenii de căutare ce aduc cititori aici. M-am amuzat copios, zău…de la atâta râs am simțit cum caloriile se urcă pe mine. Noroc că Ionela mi-a dat o melodie pe care o să încerc să mă zbânțui un pic mai târziu, când Batman e prin curte. Nu de alta, dar nu vreau să-mi traumatizez cățelul mai tare decât e deja.
Hai să vedem. Am selectat d-astea așa mai funny și despre care am avut inspirația să scriu câteva rânduri.
Măi, eu cred că v-am lămurit că nu scriu despre familia VOASTRĂ la mine pe blog. Cel mult, vă trimit puțin la origini pe cei care mă înjurați.
Să înțeleg logica: vă căutați familia ca să înțelegeți semnificația prenumelui vostru. Vă dați seama că prenumele pus de părinți gen Păsărică-Dick vi l-au dat din pricină că sunteți hermafrodit. Și spuneți mare îți este grădina, Doamne. Apoi vă dați seama că aveți dujmani și că cel mai bine știe florin salam în ultimul album (dă Doamne să fie ultimul! să răgușească de la atâta lălăit). Cu puțin noroc poate zice ceva și despre sfârșitul lumii din 2012. Aflați că da, face aluzii și la sfârșitul lumii și vă decideți să vă faceți niște codițe împletite, ca să nu vă sufle vântul apocalipei, pletele. Și apoi, mânați tot de versurile lui vă decideți să vă faceți veacul la cimitirul vesel.
Cireașa de pe tort este claudia hankins viața mea de blondă. Să fiu a naibii că viața mea de blondă este la mare căutare. Eu o bănuiesc pe Rox de asta. Că numai ea când e tristă citește și recitește Famlia mea perfectă. Numa că n-are adresa blogului memorată și cere ajutor la google.
Azi este o zi. Clar?!
Dă devil insaid iz dă uorst muvi ever. Iz not gr8 ăt all. Dont ueist dă time.
Ai face orice să dai timpul înapoi??!! Absolut (vodcă) orice???!!!!! M-ai convins. Gata hai să îți spun secretul. Uite-te în spatele ceasului. Butoneaz-l cu grijă. Back n fwd. Observi? Dai timpul înapoi, iar ca bonus te-am învățat și să-l dai înainte. Hai că prima călătorie în timp e moca, nu îți cer bani.
Da domne, țigările s-au scumpit, rău! Eu zic să citiți cu atenție ce scrie într-un parc pe la Unirii. Nu călcați iarba, fumați-o! Cred că am zis suficient cu asta.
Vai! ce m-am emoționat să te fut? Vorbesc eu așa de murdar încât google vă aduce aici? Să-mi bag po*a că eu vorbește cel mai elevat că vreau să am succesuri în blogosferă. Să moară caii putere de la Merțanul lui salam ăla de-l căutați la mine pe blog, dacă eu vorbește porcos.
Slăbești mâncând. Vă dau un sfat util de la tica-miu. Dacă ți-e foame, mănâncă sare. O să-ți fie sete.
Visuri înseamnă atunci când viața ta e frumoasă numai în gând.
Băăăăhhhh!!!!! să vezi ce HIT eu albumul ăla de pământ!!!!
Să ce? Hai nu mă lăsa așa te rog eu….zâiiiiiiii!!!!!
Furi o șurubelniță de la vecinul. Te duci la mașina vecinului (un altul) și le demontezi pe ale lui. Le înșurubezi la a ta. Simplu! Baftă pentru când te oprește poliția! PS: nu lăsa amprente pe obiectele furate!!!
Astăzi sunt cea mai tristă persoană. Offf…Dragul/draga mea…atunci când ești tristă…când simți că viața este grea…când nu te mai poți abține și începi să plângi…când lacrimile ți se rostogolesc pe obraji….Caută-mă!!! Vând batiste!!!
Te-a înșelat? La cântar? Ți-a dat numa juma de kil de cartofi în loc de un kil? Fă o plângere!!!!
Lasă țigarile!!! Bravo!!! Lasă-le pe masa din bucătărie ca să nu le uiți când pleci dimineața la serviciu!!!
Să știi că și eu când eram mică am avut 12 ani. Chiar și 13! Ba eu zic că am fost chiar specială, ca am avut și 14 ani. Sâc!
Filme porno? Are you freakin’ serious?!
Te rog frumos să fii cât mai explicit din moment ce ai aterizat pe blogul unei blonde. Vrei să dai un televizor înapoi? Adică să-l muți mai încolo, sau cum?
Concluzii. Unii români sunt triști și își îneacă amarul pe manele și fumează. Din ce observ, aspirina săracului îi fac să se simtă minunat. Își iubesc familiile și vor să afle cât mai multe despre cei din jur. Totodată sunt pasionați de slujbe de duminică, diavoli și semnificații ale numelui. Chiar și așa nu își pierd simțul umorului și caută întâmplări blonzești.
Pentru că astăzi un prieten drag este trist, m-am gândit să îi smulg un zâmbet. Nu de alta, dar pe chipul lui frumos nu trebuie să fie decât zâmbete, clar? Dacă nu pentru faptul că filmulețul este amuzant, măcar pentru cât de prost a fost făcut de o blondă. Deci, Hitler află de blogul lui Tudor.
4 ani. Și ziua Recunoștinței
Mi-am făcut un plan cu niște reguli după care să acționez. Și sper să nu îmi vină în minte cuvintele profei de drept constituțional, dragii mei, regulile au fost făcute pentru a fi încălcate, ca să mă abat de la plan.
M-am decis ca de fiecare dată când mă mai apucă stările alea de nemulțumire să-mi aduc aminte de clipele frumoase, după deviza nu plânge că s-a terminat, zâmbește că a fost.
Azi mi-am dat seama că sunt norocoasă. Am câștigat la loto. Experiență.
Am constatat, încă o dată că relațiile sufletești sunt cele mai de preț. Dacă știi în cine și cum să investești sentimente culegi numai bucurii. Dacă ar fi existat vreo școală de prietenie aș fi fost prima cu diploma în mână, asta mulțumită prietenilor mei. Ei au fost casa mea, familia mea. Ei m-au învățat tot ce trebuie să știu pentru a lua examenele.
Mi s-a întâmplat să dau lecții de viață, dar mai adesea s-a întâmplat ca eu să fiu cea care le primesc. Iar astfel de oameni m-au făcut puternică. Nu vă gândiți acum că ridic 20 de kile cu o mână. Dar în atâția ani am învățat că dacă ei îmi spun că totul va fi bine, înseamnă că așa va fi.
Că o fi fost vorba despre chimie sau nu, cert este că măcar pe un plan am reușit. Prietenie.
Adevărații mei prieteni au crescut cu mine. Fizic/psihic. Atunci când am făcut vreo greșeală în viață nu s-au grăbit să mă judece, ci să mă ajute. Când mă sunau și le ziceam că sunt…bine știau că trebuie să vină la mine cu șervețele și îmbrăcați în bluze pufoase ca să stau confortabil în brațele lor. Atunci când eram tristă și le spuneam că mă duc să mă plimb prin parc să mă reculeg ei își puneau șepci pe cap, și mă urmăreau fără ca eu să știu.
Când plecam în fiecare an din țară pentru câteva luni ei mă așteptau neschimbați. Noroc că făceau duș, lol. Mă certau că am plecat și mă strângeau în brațe de parcă înviasem din morți.
Noi nu ne duceam la coafor, ci aveam o deosebită plăcere să ne vopsim una pe alta, să ne tundem, să ne epilăm sau să ne facem unghiile. Ne marcam una pe cealaltă. Când eram răcită nu le interesa că iubiții lor nu mai pot veni în cameră din cauza mirosului de carmol.
Ne mințeam părinții că Ovidiu este un profesor de al nostru și că ne este mentor, iar ei nu știau că ne refeream la Lacrima lui Ovidiu. Ne sunam noaptea și ne provocam să mergem așa în pijamale și nemachiate în club. Așa am ajuns eu prima dată în Fire printre rockeri, în niște pijamale bleu și părul în toată spelndoarea lui creață. Lipseam de la muncă atunci când vreunul dintre noi era deprimat(ă) și făceam orice tertipuri pentru a ne bine-dispune.
Sau dacă orele suplimentare de la locul de muncă nu se pupau cu orele la care noi ne întâlneam în pizzeria din cartier, această problemă se rezolva imediat. Mă sunau pe fix la muncă știind că va răspunde secretara cea cu gura mare și urlau în telefon aloooo ziceți-i doamnă Claudiei să vină acasă că are inundație!! Iar când secretara îmi transmitea sefii auzeau și mă lăsau să plec. Iar în timp ce îmi dădeam duhul alergând să prind primul metrou, prietenii mă anunțau printr-un sms că berea e rece pe masă și mă așteaptă.
Totuși, ce m-a înduioșat pe mine cel mai mult a fost faptul că de multe ori ei îmi ștergeau lacrimi mute. Când nu vroiam să vorbesc despre motivul pentru care plâng, aveau ei grijă să îmi spună că totul o să fie bine. Nu contează ce s-a întâmplat. Sau chiar dacă eu le trimiteam emoticoane cu râsete ei mă simțeau că nu sunt bine. Și mă ascultau…
Ăștia sunt prietenii mei adevărați. Și mă mândresc cu ei. Dar mai ales le mulțumesc că m-au primit în viețile lor.
Din păcate, astăzi se împlinesc 4 ani de când unul dintre prietenii mei din copilărie s-a sinucis. Și simt cu aceeași intensitate durerea și ciuda de atunci. Gestul lui a distrus și marcat multe vieți. Dacă ar fi știut el ce impact a avut moartea sa în viețile celor din jur…acum ar fi mâncat numai produse naturiste ca să nu se îmbolnăvească vreodată, ar fi mers pe jos ca să nu aibe vreun accident…să fie cât mai prezent…AICI. Am văzut o iubită care își strângea rochia de mireasă la piept urlând de durere. Am văzut o mamă, care era odată fericită, iar acum își pierduse mințile. Mă ruga să-l scuz pe Dani că e vânat la față din cauza frigului. Nu din cauza morții. Un tată care atunci când coșciugul a fost băgat în pământ s-a aruncat în groapă după el. A lăsat niște răni adânci în inimile noastre. Dar nici noi nu vrem să facem vreo operație estetică să le înlăturăm, ci o să-l plângem în continuare ca el, oriunde este acum să ne vadă halul în care ne-a sluțit sufletele și să sufere pentru ce ne-a făcut.
Dar mai este și Ciprian. Moartea lui m-a educat să fiu recunoscătoare pentru orice minut din viață. Să iau fiecare clipă de bucurie sau tristețe ca atare și să mă uit încrezătoare către viitor. Cu două săptămâni înainte să moară toată gașca eram la munte. Știam că ține la noua lui skoda ca la ochii din cap, dar chiar și așa noi, fetele i-am tunat-o cum era tradiția noastră cu hârtie igienică și altele. Mă așteptam să mă alerge cu toporul, dar el râdea. Mi-a povestit cât de recunoscător este că s-a trezit din comă în urmă cu câteva luni, când doctorii nici nu mai sperau. Și că de acum nu o să-l mai intereseze lucruri mărunte. Că el este mulțumit că mai are o șansă la viață. Două săptămâni mai târziu a murit.
Prețuiți fiecare moment alături de cei dragi. Mai ales, fiți recunoascători că au existat sau există încă în viețile voastre. Ascultați cu atenție ce au de zis, nu veți știi niciodată când va fi pentru ultima dată.
Some people feel the rain, others just get wet . Tu din ce categorie faci parte?
Orbirea. O boală ce afectează din ce în ce mai multe femei
De ce te ferești, de aia nu scapi. În speță, telefoane în mijlocul nopții. Hei, ia stai așa….ia să încep să mă feresc de noroc! LOL!
Când visam și eu cel mai frumos…țâr telefonul! Era prietena mea care plângea și țipa în telefon! Am fost oarbă! Sunt atât de oarbă încă!!! I-am zis că e prea dură cu ea, că și eu ca și ea port ochelari de vedere, dar nu mă consider chiar oarbă. Apoi mi-a spus că se simte rău, că a bătut-o iubitul ei ghetoist, cel de 3 metri. M-am oferit să risc și să conduc (fără permis) 40 de minute până la ea acasă. Mi-a zis că nu ar fi o idee rea la cum conduc. Așa ar împușca doi iepuri dintr-o dată, am ajunge și la spital și la poliție. 
Și-am ascultat-o…și-am ascultat-o…Da, avea dreptate. Suferea de dragoste oarbă.
Eu înțeleg acum să te îndrăgostești orbește de unul care-ți zice vorbe dulci și te copleșește cu gesturi tandre. Dar ca să iubești pe cineva care te alintă cu esti o cretina, o idioată, o proastă, marș de aici și-ți dă și un pumn, este peste puterea mea de a înțelege. Singurul dulce de care are parte este zaharul de pe mâna lui nespălată, atunci când o lovește.
Buuuun. De dimi, devreme vine pe la mine să ne bem cafeaua. Am întrebat-o ce e cu ea de și-a machiat ochii atât de strident în dimineața asta. Am reușit să-i smulg un zâmbet. Dar nu am reușit s-o înțeleg.
Deci femeia asta are 51 de ani, dar jur că arată ca una de 30. Noaptea, chiar și mai tânără. Și e mai sănătoasă decât mine, asta tânără (ha, ha ce bun reper m-am dat eu pe mine). Micuță de statură, forme, riduri lipsă, deci chiar este o femeie frumoasă. Poate mai mult decât un iubit ghetoist. Când mă duceam cu ea să beau o bere, mereu îi cereau ID-ul să vadă dacă are vârsta legală. Mie nu. Pentru că eram clientă fidelă. Nu că arăt precum o băbăciune. Da?!
Nu reușesc să înțeleg cum o femeie ca ea adoră să fie bătută mai des decât bate taica-miu carnea de vită pentru șnițel. Primul bărbat o bătea. Al doilea o bătea pe ea și făcea sex cu fii-sa care a atins culmile depresiei din cauza asta. Iar acum are iubit ghetoist care o disprețuiește. Dar ea vede acest lucru ca pe ceva cool și o demonstrație că o iubește. Cred că de aia nu are ea celulită, că toți bat la ea.
În fine, ei nu îi e că ăsta o bate. Ci că l-a prins înșelând-o, ea i-a zis, el i-a dat câțiva pumni că cică nu e treaba ei ce face când nu e cu ea. Și tot ea vrea înapoi la el. Eu zic că e masochistă. Oricât i-aș spune eu că dragostea nu implică bătăi fizice , ci d-alea de inimă ea nu mă crede. Mai bine singură și cu durere sufletească decât cu ambele (fizică și sufletească). Și uite așa ea află că iubirea doare, la propriu. Ce să-i fac eu acum? Degeaba îi dau sfaturi dacă ea se șterge cu ele la fund mai des cât cu hârtia igienică!
Ce faci cu astfel de oameni?
Nu pot decât să îi dedic aceste rânduri
Inima: Sunt rănită din nou
Stomacul: Simt fluturași pentru nimic
Ochii: Plângem din nou
Creierul: V-am avertizat idioților!
astia-s tari ca-si spun parerea!